Ramon era unicul locuitor al apartamentului 38 de la parterul blocului, construit de conducătorul iubit, cu sudoarea poporului, pe strada Armistiţiului din cartierul Ferentari. Ramon era un romantic autentic, nu spăla niciodată rufe şi nu avea o ocupaţiune stabilă. Îl puteai zări din când în când pe o bancă în faţa blocului, pe la orele amiezii, cu degetul în nas şi citind pe furiş o revistă pornografică. În rest nu-l prea vedeai pe afară, nici la şedinţele de bloc, pe care le asculta liniştit din bucătărie, nici la o miuţă cu băieţii. Poseda un foarte ascuţit simţ al realităţii, o stare civilă incertă şi un singur viciu: onania.
Apartamentul său era greu de ilustrat într-o proză realistă. Nu prea ştia nici el cum arată în totalitate, datorită numeroaselor paravane din lemn ce aparţinuseră părinţilor şi care îl dezorientau complet în privinţa dispunerii încăperilor prost zugrăvite. Nu era un loc murdar, poate un pic dezordonat, cu excepţia covorului din sufragerie care puţea groaznic şi arăta asemenea. Ramon avea un covor oribil. Pestilenţa avansată estompase culorile iniţiale şi se insinuase în materia covorului. Acesta era acum o bucată lată cu diverse forme într-un relief compus deja dintr-un soi de carne tocată cu diverşi aditivi.
Covorul lui ramon era fără îndoială viu. Covorul ăsta părea să se întindă prin toată casa şi când Ramon îl hrănea, tundea sau scotea la plimbare, el părea fericit.
Ramon era un tip chipeş, mătăhălos de chipeş, cu forme pline ca de odaliscă şi, de la o vreme, ieşea tot mai rar pe afară. Tânărul nu mai mergea nici până la chioşcul de ziare. Atunci când nu mergea la serviciu îşi petrecea timpul în casă. Câteodată lipsea şi de la serviciu, chestiune ce afecta tot cartierul. Nici chiar doamna H de la etajul 1 nu-l mai vedea şi suferea îngrozitor în lipsa lui. Ramon însă, avea un motiv întemeiat. El descoperise adevăratele sentimente acolo unde nici nu se aştepta, şi acum, lumea lui se sfârşea acolo unde se zăreau ciucurii covorului.
Covorul îl iubea acum pe Ramon. Materia aceea diformă lăţită pe parchet ca o pânză de Archimboldo exercita o fascinaţie aparte asupra lui Ramon şi-i oferea tânărului ceea ce nici o femeie nu-i oferise vreodată. Covorul nu ştia să vorbească, dar îşi iubea stăpânul cu o înflăcărare cu care nimeni nu-l mai iubise vreodată. Şi de aceea stăpânul mânca, dormea, lucra şi se distra pe covorul lui. De luni de zile nu mai văzuse Ramon o fiinţă asemenea lui, născută din femeie. Covorul era acum peste tot. Ramon uitase să vorbească şi se înţelegea cu covorul prin diverse gesturi. dincolo de ciucurii covorului, oamenii începuseră să-i simtă lipsa. De vreme ce tânărul se hotărâse să-şi petreacă viaţa alături de covor el renunţase acum la tot. Dormea deja în braţele covorului, se hrănea cu trupul covorului şi îşi petrecea tot timpul bârfind cu covorul. Ramon locuia acum pe covor. Era fericit în lumea lui mărginită, ca un Adam a cărui Evă era chiar Grădina Edenului, în afară de care cu mai exista nimic pentru el.
Aparamentul lui Ramon era năpădit acum de trupul covorului. Într-una din zile doamna H, sfătuită de toţi vecinii, coborâ în apartamentul tânărului. îl găsi dormind. Ramon era dezbrăcat şi zăcea învelit de carnea covorului care se revărsa peste trupul copt al tânărului. Doamna H văzând mizeria din apartament o şterse acasă, lăsând în urmă, pe covor, un robinet din oţel inoxidabil foarte frumos lucrat.
Trezindu-se, Ramon realiză brusc că nu plătise întreţinerea şi că lumea de afară există, abia aşteptând să-l arunce în stradă. Fericit acum că îşi găsise un ţel în viaţă, Ramon ar fi vrut ca lumea întreagă să se bucure alături de el. Alergă afară şi montă robinetul la conducta de racord a blocului şi începu să spele covorul de care, la final, se simţi foarte mândru.
Covorul arăta acum ca nou şi Ramon îşi plătise întreţinerea şi impoziteleşi se aştepta ca întreg cartierul să celebreze izbânda lui. În spatele blocului însă câinii vagabonzi urinau pe covorul său şi nimeni nu-l mai recunoştea pe Ramon.
Covorul lui era mort.
A doua zi Ramon a murit.
La început a fost detergentul de vase, până la Coca Cola nu mai era decât un vas
Apartamentul său era greu de ilustrat într-o proză realistă. Nu prea ştia nici el cum arată în totalitate, datorită numeroaselor paravane din lemn ce aparţinuseră părinţilor şi care îl dezorientau complet în privinţa dispunerii încăperilor prost zugrăvite. Nu era un loc murdar, poate un pic dezordonat, cu excepţia covorului din sufragerie care puţea groaznic şi arăta asemenea. Ramon avea un covor oribil. Pestilenţa avansată estompase culorile iniţiale şi se insinuase în materia covorului. Acesta era acum o bucată lată cu diverse forme într-un relief compus deja dintr-un soi de carne tocată cu diverşi aditivi.
Covorul lui ramon era fără îndoială viu. Covorul ăsta părea să se întindă prin toată casa şi când Ramon îl hrănea, tundea sau scotea la plimbare, el părea fericit.
Ramon era un tip chipeş, mătăhălos de chipeş, cu forme pline ca de odaliscă şi, de la o vreme, ieşea tot mai rar pe afară. Tânărul nu mai mergea nici până la chioşcul de ziare. Atunci când nu mergea la serviciu îşi petrecea timpul în casă. Câteodată lipsea şi de la serviciu, chestiune ce afecta tot cartierul. Nici chiar doamna H de la etajul 1 nu-l mai vedea şi suferea îngrozitor în lipsa lui. Ramon însă, avea un motiv întemeiat. El descoperise adevăratele sentimente acolo unde nici nu se aştepta, şi acum, lumea lui se sfârşea acolo unde se zăreau ciucurii covorului.
Covorul îl iubea acum pe Ramon. Materia aceea diformă lăţită pe parchet ca o pânză de Archimboldo exercita o fascinaţie aparte asupra lui Ramon şi-i oferea tânărului ceea ce nici o femeie nu-i oferise vreodată. Covorul nu ştia să vorbească, dar îşi iubea stăpânul cu o înflăcărare cu care nimeni nu-l mai iubise vreodată. Şi de aceea stăpânul mânca, dormea, lucra şi se distra pe covorul lui. De luni de zile nu mai văzuse Ramon o fiinţă asemenea lui, născută din femeie. Covorul era acum peste tot. Ramon uitase să vorbească şi se înţelegea cu covorul prin diverse gesturi. dincolo de ciucurii covorului, oamenii începuseră să-i simtă lipsa. De vreme ce tânărul se hotărâse să-şi petreacă viaţa alături de covor el renunţase acum la tot. Dormea deja în braţele covorului, se hrănea cu trupul covorului şi îşi petrecea tot timpul bârfind cu covorul. Ramon locuia acum pe covor. Era fericit în lumea lui mărginită, ca un Adam a cărui Evă era chiar Grădina Edenului, în afară de care cu mai exista nimic pentru el.
Aparamentul lui Ramon era năpădit acum de trupul covorului. Într-una din zile doamna H, sfătuită de toţi vecinii, coborâ în apartamentul tânărului. îl găsi dormind. Ramon era dezbrăcat şi zăcea învelit de carnea covorului care se revărsa peste trupul copt al tânărului. Doamna H văzând mizeria din apartament o şterse acasă, lăsând în urmă, pe covor, un robinet din oţel inoxidabil foarte frumos lucrat.
Trezindu-se, Ramon realiză brusc că nu plătise întreţinerea şi că lumea de afară există, abia aşteptând să-l arunce în stradă. Fericit acum că îşi găsise un ţel în viaţă, Ramon ar fi vrut ca lumea întreagă să se bucure alături de el. Alergă afară şi montă robinetul la conducta de racord a blocului şi începu să spele covorul de care, la final, se simţi foarte mândru.
Covorul arăta acum ca nou şi Ramon îşi plătise întreţinerea şi impoziteleşi se aştepta ca întreg cartierul să celebreze izbânda lui. În spatele blocului însă câinii vagabonzi urinau pe covorul său şi nimeni nu-l mai recunoştea pe Ramon.
Covorul lui era mort.
A doua zi Ramon a murit.
La început a fost detergentul de vase, până la Coca Cola nu mai era decât un vas
2 comentarii:
imi place ceaiul, domnule! cescuta mea a avut o adunatura de frunze cu sensuri interesante. Cum? Da, am sa revin.
Aici avem ceaiuri din te miri ce adunături de frunzulite si nu numai, deci vă mai aşteptăm pe la noi.
Trimiteți un comentariu