Despre masturbare si alţi demoni

Stiţi vorba aia, "Doamne mare e gradina ta şi...", exact în gradina Lui (http://www.orthodoxphotos.com/readings/trupul/masturbarea.shtml) mă uitam acum câteva ore şi mă minunam de măreţia moralităţii dumnealor, ca să nu-i zic paranoia sau ipocrizie dezgustătoare că cine ştie ce ne rezervă viitorul şi ajung să fiu ars la bătrâneţe pe vreun rug digital pentru blogu' ăsta.
Definiţia este prima lovitură de geniu, făurită cu toată buna credinţă şi pioşenia adepţilor lui Sfântu' Lipsădeimaginaţie, cărora, nici prin gând nu le-a trecut vreodată, că în scopul reproducerii de plăcere sexuală trebuie cu precădere să-ţi mani pulezi creierul şi abia în scop auxiliar organele genitale.
Colosală este apoi enumerarea ingredientelor renumitului panaceu, ştiţi voi la ce mă refer: calciu, lecitină, magneziu, fosfor, testosteron, potasiu, vitamina B12, zinc, enzime, si multe alte elemente, care ar face să moară de ciudă vis-a-vis de aşa risipă toţi invidioşii pe bafta lui Dorian Gray, de la venerabilele doamne injectate cu botox, până la cucernicii călugări, care în lipsă de injecţiile mai sus menţionate, practică botul în speranţele unui efect asemănător probabil.
Şi ca să nu vă stric plăcerea de a descoperi singuri cum să ne ţinem mâinile afară din nădragi cu susţinerea feţelor bisericeşti trec şi la ultima în caz că nu merge cu homeopatia, "mai presus de toate, rugaţi-vă Domnului Iisus Hristos pentru a vă întări şi a vă ajuta să depăşiţi această dependenţă de masturbare."
E, ia imaginaţi-vă dragii mei cum sună o astfel de rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, onanistul. Vă las să continuaţi voi după cum vă dă ... mâna.

Charles, file de poveste

Pe vremea când în Ţara Scăpătato-diluviano-poantică se potcoveau puricii cu nouăzecişinouă de ocale de săreau pană la nasul de pe sus al domniţelor relativ neigienizate ale micului Paris, apăru într-o primăvăruşcă răcoroasă un hrisov de la domnie. Se făcea că nu mai aveai voie a, mă scuzaţi de limbajul neaoş, fute fără acordul autorităţii centrale, şi cum şi numai atunci când aveai împuternicirea sau mai bine zis împotenţarea era musai să scrijeleşti pe lemnul porţii la care-ţi băteau oaspeţii următorul text:
"Futai cu Slobozire de la Domnie!"
Altfel, nici gând să te lepezi de nădragi că te mânca ocna numaidecât.

Lost and Found

Fără nici o pregătire, fără emoţii, fără lumânări, cină gătită cu un strop de suflet în fiecare îmbucătură, fără alcool, fără droguri, fără mister seducător. Pe nepusă masă, după un mic evantai de ani care-au trecut discret şi-au lăsat dâre adânci, ca degetele mele uriaşe pe nisipul ud de acolo de unde apa vine şi pleacă. Bine-ai venit, mi-a fost dor de tine şi nici n-am ştiut. Te credeam mort şi tu eşti viu. Eşti mort şi viu în acelaşi timp. A trebuit să îngheţe tot oraşul ca să te apropii de locul unde dorm. E adevarat că e ciudat să trăieşti şi să ai un nume. Şi că ţi-a plăcut întotdeauna să mergi nicăieri, ca şi cum ştii unde vrei să ajungi. E adevărat că eşti făcut din curaj şi că stii să iubeşti cu adevărat şi că mult timp n-am înţeles ce ai de câştigat din asta. Dar tu ai stiut mereu, e rolul tău. Maniaco-depresivii ar fi mai simpatici dacă ar fi surdo-muţi? La intrarea în depresiune este interzis accesul cu guri, degete şi penisuri. Noaptea de-abia începe şi mi-e foame. Mi-e rău de foame. Pentru că sunt încă viu. Nici nu e uşor de spus dacă e o veste bună ori nu.

Coperta 14

Au fost la teatru. Au crezut c-o să le placă. Le-a plăcut piesa probabil, numai autori pricepuţi, dar ceilalţi dormeau fumând din colţurile sălii, alţii dormeau dând din cap aprobator şi cu o expresie senină de mulţumire pe piepturile de bumbac. Alţii mai neciopliţi au părăsit locanta pentru nişte bagaboante şi fistic din narghilele. Dar cea mai mare parte au plecat să bea de oboseală şi să îşi frece genunchii de mese unsuroase, fără să mai amintim de luna plină de pe cer. De altfel luna era de vină că numai câţiva, printre care şi ei, urmăreau să-şi frece genunchii unii de alţii. Merseră să discute cu hangiul, tot asa de vesel ca şi ultima oară, însă crama era închisă şi nu le mai putea turna în căni kaki sau în cupe cioplite din bolovani, minunatul vin care, cum spunea el, hangiul, nu era pentru oameni proşti în nici un caz, amintindu-şi vorbele hangiului bătrân dinaintea lui. Ei îi era cald iar el privea prin ochii mijiţi luminile din vale gândindu-se că oraşul era într-adevăr cel mai bun prieten al omului. De-aia din când în când simţea nevoia sa vadă ce era dincolo de Ţara Dragonului Cenuşiu în spinarea căruia, se furişau aproape nevăzuţi, sute de mici bouri, în spinarea cărora daca ai fi reuşit să te caţeri, ai fi călătorit cu viteză ameţitoare şi excitantă. Iar altădată fugea înspre ţara unde se inventau bani şi acolo se şi îndragostise odată. Voia să se întoarcă mereu aici, unde nu era frumos dar unde el se iubea cu oraşul.
"Ce faci?", auzi lângă el. Probabil se gândea la coapse pe care se scurgeau picături de lapte, la două umbrele de plajă înfipte în nisipul arămiu, la văi pe care-i alergau ochii cu sângele pulsându-i în vena care îi apărea pe frunte. Nu putea sa-i povestească toate prostiile.
"Să mergem." veni răspunsul, şi se urcară pe cai şi în goana cailor îi furau valurile deoarece curenţii erau puternici şi ei erau somnoroşi şi nu struneau ca de obicei. Au întârziat astfel să ajungă degrabă şi au dansat până spre dimineaţă iar valurile se spărgeu de coapsele şi spinările lor dându-le fiori de plăcere, până când o toropeală plăcută luă locul somnului pe care nu-l mai doreau iar apele se facuseră oglindă la picioarele lunii care petrecuse toată noaptea împreună cu tufele de flori albe de pe marginea cerului.
"The future isn't what it used to be...." he said,
"I know, i remember..." she answered.

Today

Fu stătea pur şi simplu cu ochii în crengi, plimbandu-şi degetele ca nişte rădăcini ude în jurul ochilor, curăţind cojile de somn şi ameţeală şi totul se mişca cu încetinitorul în colţul lui de oraş. Probabil nu mai era nimeni viu în afară de el în apropiere. Era cineva viu, cu siguranţă, dar nu era îndeajuns de aproape de el. Se sculase foarte încet din culcuşul său din carne de scoică uriaşă care începu să se dezmorţească în urma paşilor lui lenţi către fereastră. Culese pe rând fâşiile de mar putrezit, cenuşa, pastilele şi sticlele goale şi le aruncă în spinarea vântului de după amiază, singurul lucru care se misca ceva mai repede împrejur. Îl mirosea uşor iar el cânta ceva. Nu ceva anume. Un cântec oarecare. În ciuda cântatului nici macar nu se putea spune ca n-ar fi linişte. Prinse din mrejele pomului sub care îşi avea vizuina un manunchi de vrabii şi rândunici pe care le aruncă în ceaun cu multă ceapă, şi sare şi se simţea mulţumit pe deplin. Nici macar nu-i era foame dar simţea nevoia să miroasă a ceaun proaspăt şi a cafea putredă şi a aripi de rândunică opărite. Mirosul de pene opărite îi amintea de naşterea sa şi îi dădea senzaţia că e foarte curat şi la locul lui. Se plimbă uşor cu degetele pe spinarea tremurândă simţind cum i se desfăceau coastele pentru a face loc respiraţiei lente şi ordonate de dimineaţă. N-avea chef să ude flori sau să alerge până la cascadele unde i-ar fi întâlnit pe ceilalţi cu siguranţă. Avea chef să deseneze chipul stelei pe trunchiul copacului uriaş şi să-i spuna o poveste, aceeaşi dar mereu cu alte cuvinte, până la lăsarea serii. La lasarea serii avea să întâlnească din nou steaua. Din când în când vedea zburând peste zi câte o frunză mare de amurg şi îşi amintea de cantecul vântului şi parcă i se parea că întelege căte un cuvânt, două şi continua să ronţăie coada unei pene de randunică gândindu-se ca astazi nu era ca toate celelalte deşi nu era nimic spectacular de reţinut.