duminică, 21 septembrie 2008

Today

Fu stătea pur şi simplu cu ochii în crengi, plimbandu-şi degetele ca nişte rădăcini ude în jurul ochilor, curăţind cojile de somn şi ameţeală şi totul se mişca cu încetinitorul în colţul lui de oraş. Probabil nu mai era nimeni viu în afară de el în apropiere. Era cineva viu, cu siguranţă, dar nu era îndeajuns de aproape de el. Se sculase foarte încet din culcuşul său din carne de scoică uriaşă care începu să se dezmorţească în urma paşilor lui lenţi către fereastră. Culese pe rând fâşiile de mar putrezit, cenuşa, pastilele şi sticlele goale şi le aruncă în spinarea vântului de după amiază, singurul lucru care se misca ceva mai repede împrejur. Îl mirosea uşor iar el cânta ceva. Nu ceva anume. Un cântec oarecare. În ciuda cântatului nici macar nu se putea spune ca n-ar fi linişte. Prinse din mrejele pomului sub care îşi avea vizuina un manunchi de vrabii şi rândunici pe care le aruncă în ceaun cu multă ceapă, şi sare şi se simţea mulţumit pe deplin. Nici macar nu-i era foame dar simţea nevoia să miroasă a ceaun proaspăt şi a cafea putredă şi a aripi de rândunică opărite. Mirosul de pene opărite îi amintea de naşterea sa şi îi dădea senzaţia că e foarte curat şi la locul lui. Se plimbă uşor cu degetele pe spinarea tremurândă simţind cum i se desfăceau coastele pentru a face loc respiraţiei lente şi ordonate de dimineaţă. N-avea chef să ude flori sau să alerge până la cascadele unde i-ar fi întâlnit pe ceilalţi cu siguranţă. Avea chef să deseneze chipul stelei pe trunchiul copacului uriaş şi să-i spuna o poveste, aceeaşi dar mereu cu alte cuvinte, până la lăsarea serii. La lasarea serii avea să întâlnească din nou steaua. Din când în când vedea zburând peste zi câte o frunză mare de amurg şi îşi amintea de cantecul vântului şi parcă i se parea că întelege căte un cuvânt, două şi continua să ronţăie coada unei pene de randunică gândindu-se ca astazi nu era ca toate celelalte deşi nu era nimic spectacular de reţinut.