Foaie pentru minte, inimă şi ţigară-n gură

La luptă cetăţeni!
Apucaţi-vă pachetele de ţigări şi orice instrument de făcut foc aveţi la îndemână şi arătaţi-le nefumătorilor cine suntem şi cât suntem de mulţi ! Arătaţi-le că suntem cuminţi şi calmi şi iubim natura! Nu mai fumaţi prin băi, prin alei sau prin faţa locantelor în care mirosul de tutun e o infracţiune! Fumaţi la vedere în orice loc în care încă ni se permite!
Nişte domni şi nişte doamne au decis într-o bună zi, aşa vine vorba că n-a fost un ceas bun pan-la urmă, să fie împotriva fumatului şi au lansat nenumărate campanii, care mai de care mai vehemente, mai..."dârze şi mai răsbelite", cum spune povestea.
Aceste campanii au ajuns să ne încalce libertăţile! Democraţia este inseparabilă de drepturile omului şi ale cetăţeanului, spune o cunoscută enciclopedie online. Păi dragii mei fumători vă reamintesc articolul 12 din Declaraţia Drepturilor Omului care spune că nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la protectia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
În mod arbitrar ni se vând împreună cu ţigările fotografii odioase cu picioare de mort, plămâni canceroşi şi alte asemenea imagini care în mod obişnuit ar scandaliza opinia publică. Vă faceţi probleme daca filmele de la televizor îi afectează pe copii dar nu vă gandiţi că pachetele de tigări ale părinţilor sunt pline de imagini violente sau macabre. Cum rămâne cu imixtiunile în viaţa personală, în familie, domiciliu şi corespondenţă când în urma "muncii" unora, fumătorii sunt atinşi de parcă ar suferi de o boală. Şi să nu intrăm în discuţiile despre dependenţă cât timp avem reclame la bere pe toate programele.
Am putea însă discuta un pic despre ultima parte a articolului mai sus citat, mai exact partea cu atingeri aduse onoarei sau reputaţiei, adică atunci când distincţia fumători/nefumători în spaţii publice în loc să asigure confortul ambelor părţi tinde să devină o segregare, de parcă am fi negri acum 60 de ani în Louisiana şi nu avem voie în anumite localuri, că aşa vor ei.
Nu ştiu câţi dintre voi v-aţi gândit, dar cifrele în continuă creştere ,pe care unii le prezintă pentru a atenţiona în legătură cu pericolul "fumuriu", s-ar putea să-i sperie mai mult pe cei care nu fumează, pentru că s-ar putea transforma peste noapte într-o minoritate.
Ei ce spuneţi? Peste tot se vorbeşte de femei independente, de drepturile oamenilor de culoare sau a minorităţilor, ba mai mult, la 22 februarie 2009 Academia Americană de film acordă două Oscar-uri unui film cutremurător de bun despre Harvey Milk, un soi de Martin Luther King al comunitaţii gay din America anilor 70.
A venit momentul ca fumătorii să fie egali în drepturi cu semenii lor care nu apreciază felul unic în care o cană de cafea complimentează aroma unei ţigări dimineaţa!
Libertatea este posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii şi a societăţii.
Copii ştiu ce este fumatul şi ţine de educaţia părinţilor ca ei să înţeleagă limitele şi riscurile ţigărilor. Sau poate pe viitor vom ciopârţi şi lumea copiilor de Popeye marinarul şi de indieni pentru ca fumează pipă, fie ea si a pacii.
Probabil urmează campania împotriva sexului neprotejat în care vom avea avertismente pe cutiile de prezervative. "Sexul fără prezervativ poate cauza HIV". Eventual şi o mică fotografie cu Freddy Mercury pe moarte. Atunci să vezi cum îţi vine cheful să fumezi o ţigară că poate aşa mai scapi.
Fumatul nu e un flagel, fumatul înseamnă oameni cărora le face plăcere, şi dacă nu ne convine că Hitler gaza evrei şi ne oripilăm de cum au atacat-o bagabonţii pe domnişoara Naomi, atunci ştim că nu este necesar să interzicem ceea ce nu gustăm!

Nuvelă arhaică fără titlu

Ramon era unicul locuitor al apartamentului 38 de la parterul blocului, construit de conducătorul iubit, cu sudoarea poporului, pe strada Armistiţiului din cartierul Ferentari. Ramon era un romantic autentic, nu spăla niciodată rufe şi nu avea o ocupaţiune stabilă. Îl puteai zări din când în când pe o bancă în faţa blocului, pe la orele amiezii, cu degetul în nas şi citind pe furiş o revistă pornografică. În rest nu-l prea vedeai pe afară, nici la şedinţele de bloc, pe care le asculta liniştit din bucătărie, nici la o miuţă cu băieţii. Poseda un foarte ascuţit simţ al realităţii, o stare civilă incertă şi un singur viciu: onania.
Apartamentul său era greu de ilustrat într-o proză realistă. Nu prea ştia nici el cum arată în totalitate, datorită numeroaselor paravane din lemn ce aparţinuseră părinţilor şi care îl dezorientau complet în privinţa dispunerii încăperilor prost zugrăvite. Nu era un loc murdar, poate un pic dezordonat, cu excepţia covorului din sufragerie care puţea groaznic şi arăta asemenea. Ramon avea un covor oribil. Pestilenţa avansată estompase culorile iniţiale şi se insinuase în materia covorului. Acesta era acum o bucată lată cu diverse forme într-un relief compus deja dintr-un soi de carne tocată cu diverşi aditivi.
Covorul lui ramon era fără îndoială viu. Covorul ăsta părea să se întindă prin toată casa şi când Ramon îl hrănea, tundea sau scotea la plimbare, el părea fericit.
Ramon era un tip chipeş, mătăhălos de chipeş, cu forme pline ca de odaliscă şi, de la o vreme, ieşea tot mai rar pe afară. Tânărul nu mai mergea nici până la chioşcul de ziare. Atunci când nu mergea la serviciu îşi petrecea timpul în casă. Câteodată lipsea şi de la serviciu, chestiune ce afecta tot cartierul. Nici chiar doamna H de la etajul 1 nu-l mai vedea şi suferea îngrozitor în lipsa lui. Ramon însă, avea un motiv întemeiat. El descoperise adevăratele sentimente acolo unde nici nu se aştepta, şi acum, lumea lui se sfârşea acolo unde se zăreau ciucurii covorului.
Covorul îl iubea acum pe Ramon. Materia aceea diformă lăţită pe parchet ca o pânză de Archimboldo exercita o fascinaţie aparte asupra lui Ramon şi-i oferea tânărului ceea ce nici o femeie nu-i oferise vreodată. Covorul nu ştia să vorbească, dar îşi iubea stăpânul cu o înflăcărare cu care nimeni nu-l mai iubise vreodată. Şi de aceea stăpânul mânca, dormea, lucra şi se distra pe covorul lui. De luni de zile nu mai văzuse Ramon o fiinţă asemenea lui, născută din femeie. Covorul era acum peste tot. Ramon uitase să vorbească şi se înţelegea cu covorul prin diverse gesturi. dincolo de ciucurii covorului, oamenii începuseră să-i simtă lipsa. De vreme ce tânărul se hotărâse să-şi petreacă viaţa alături de covor el renunţase acum la tot. Dormea deja în braţele covorului, se hrănea cu trupul covorului şi îşi petrecea tot timpul bârfind cu covorul. Ramon locuia acum pe covor. Era fericit în lumea lui mărginită, ca un Adam a cărui Evă era chiar Grădina Edenului, în afară de care cu mai exista nimic pentru el.
Aparamentul lui Ramon era năpădit acum de trupul covorului. Într-una din zile doamna H, sfătuită de toţi vecinii, coborâ în apartamentul tânărului. îl găsi dormind. Ramon era dezbrăcat şi zăcea învelit de carnea covorului care se revărsa peste trupul copt al tânărului. Doamna H văzând mizeria din apartament o şterse acasă, lăsând în urmă, pe covor, un robinet din oţel inoxidabil foarte frumos lucrat.
Trezindu-se, Ramon realiză brusc că nu plătise întreţinerea şi că lumea de afară există, abia aşteptând să-l arunce în stradă. Fericit acum că îşi găsise un ţel în viaţă, Ramon ar fi vrut ca lumea întreagă să se bucure alături de el. Alergă afară şi montă robinetul la conducta de racord a blocului şi începu să spele covorul de care, la final, se simţi foarte mândru.
Covorul arăta acum ca nou şi Ramon îşi plătise întreţinerea şi impoziteleşi se aştepta ca întreg cartierul să celebreze izbânda lui. În spatele blocului însă câinii vagabonzi urinau pe covorul său şi nimeni nu-l mai recunoştea pe Ramon.
Covorul lui era mort.
A doua zi Ramon a murit.
La început a fost detergentul de vase, până la Coca Cola nu mai era decât un vas

Timpul ceaiului

Ziua bună începe cu o cană de ceai. Şi dacă tot am băut o cană de ceai, nu strică o plimbare. Dacă n-ar fi aşa cald afară aş muri de plăcere. Acum sunt gata, poa să curga deja veştile bune. Nu e timp de planuri. Dar nici repezeala nu-i sănătoasă. Cu calm, ne îmbrăcăm hainele şi ieşim printre oameni. Unii mai meschini şi mai neprietenoşi decât apa rece la duş sau durerea de cap, alţii fricoşi, alţii tăcuţi, şi numai câţiva buni de luat acasa. Şi ce dacă Reginei îi lipseşte o doagă doar n-o să ne pierdem cu toţi capul acum. Anglia mi-e martoră că ceaiul e un bun răspuns chiar şi fără întrebare. Cu mult zahăr dacă se poate, oricum Pălărierul îl bea fără. Sus pălăria, şi mânuşa, revin cu detalii.