Fără nici o pregătire, fără emoţii, fără lumânări, cină gătită cu un strop de suflet în fiecare îmbucătură, fără alcool, fără droguri, fără mister seducător. Pe nepusă masă, după un mic evantai de ani care-au trecut discret şi-au lăsat dâre adânci, ca degetele mele uriaşe pe nisipul ud de acolo de unde apa vine şi pleacă. Bine-ai venit, mi-a fost dor de tine şi nici n-am ştiut. Te credeam mort şi tu eşti viu. Eşti mort şi viu în acelaşi timp. A trebuit să îngheţe tot oraşul ca să te apropii de locul unde dorm. E adevarat că e ciudat să trăieşti şi să ai un nume. Şi că ţi-a plăcut întotdeauna să mergi nicăieri, ca şi cum ştii unde vrei să ajungi. E adevărat că eşti făcut din curaj şi că stii să iubeşti cu adevărat şi că mult timp n-am înţeles ce ai de câştigat din asta. Dar tu ai stiut mereu, e rolul tău. Maniaco-depresivii ar fi mai simpatici dacă ar fi surdo-muţi? La intrarea în depresiune este interzis accesul cu guri, degete şi penisuri. Noaptea de-abia începe şi mi-e foame. Mi-e rău de foame. Pentru că sunt încă viu. Nici nu e uşor de spus dacă e o veste bună ori nu.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu