Take some more tea

Foaie pentru minte, inimă şi ţigară-n gură

2009-02-28T00:35:00.014+02:00

La luptă cetăţeni!
Apucaţi-vă pachetele de ţigări şi orice instrument de făcut foc aveţi la îndemână şi arătaţi-le nefumătorilor cine suntem şi cât suntem de mulţi ! Arătaţi-le că suntem cuminţi şi calmi şi iubim natura! Nu mai fumaţi prin băi, prin alei sau prin faţa locantelor în care mirosul de tutun e o infracţiune! Fumaţi la vedere în orice loc în care încă ni se permite!
Nişte domni şi nişte doamne au decis într-o bună zi, aşa vine vorba că n-a fost un ceas bun pan-la urmă, să fie împotriva fumatului şi au lansat nenumărate campanii, care mai de care mai vehemente, mai..."dârze şi mai răsbelite", cum spune povestea.
Aceste campanii au ajuns să ne încalce libertăţile! Democraţia este inseparabilă de drepturile omului şi ale cetăţeanului, spune o cunoscută enciclopedie online. Păi dragii mei fumători vă reamintesc articolul 12 din Declaraţia Drepturilor Omului care spune că nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la protectia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
În mod arbitrar ni se vând împreună cu ţigările fotografii odioase cu picioare de mort, plămâni canceroşi şi alte asemenea imagini care în mod obişnuit ar scandaliza opinia publică. Vă faceţi probleme daca filmele de la televizor îi afectează pe copii dar nu vă gandiţi că pachetele de tigări ale părinţilor sunt pline de imagini violente sau macabre. Cum rămâne cu imixtiunile în viaţa personală, în familie, domiciliu şi corespondenţă când în urma "muncii" unora, fumătorii sunt atinşi de parcă ar suferi de o boală. Şi să nu intrăm în discuţiile despre dependenţă cât timp avem reclame la bere pe toate programele.
Am putea însă discuta un pic despre ultima parte a articolului mai sus citat, mai exact partea cu atingeri aduse onoarei sau reputaţiei, adică atunci când distincţia fumători/nefumători în spaţii publice în loc să asigure confortul ambelor părţi tinde să devină o segregare, de parcă am fi negri acum 60 de ani în Louisiana şi nu avem voie în anumite localuri, că aşa vor ei.
Nu ştiu câţi dintre voi v-aţi gândit, dar cifrele în continuă creştere ,pe care unii le prezintă pentru a atenţiona în legătură cu pericolul "fumuriu", s-ar putea să-i sperie mai mult pe cei care nu fumează, pentru că s-ar putea transforma peste noapte într-o minoritate.
Ei ce spuneţi? Peste tot se vorbeşte de femei independente, de drepturile oamenilor de culoare sau a minorităţilor, ba mai mult, la 22 februarie 2009 Academia Americană de film acordă două Oscar-uri unui film cutremurător de bun despre Harvey Milk, un soi de Martin Luther King al comunitaţii gay din America anilor 70.
A venit momentul ca fumătorii să fie egali în drepturi cu semenii lor care nu apreciază felul unic în care o cană de cafea complimentează aroma unei ţigări dimineaţa!
Libertatea este posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii şi a societăţii.
Copii ştiu ce este fumatul şi ţine de educaţia părinţilor ca ei să înţeleagă limitele şi riscurile ţigărilor. Sau poate pe viitor vom ciopârţi şi lumea copiilor de Popeye marinarul şi de indieni pentru ca fumează pipă, fie ea si a pacii.
Probabil urmează campania împotriva sexului neprotejat în care vom avea avertismente pe cutiile de prezervative. "Sexul fără prezervativ poate cauza HIV". Eventual şi o mică fotografie cu Freddy Mercury pe moarte. Atunci să vezi cum îţi vine cheful să fumezi o ţigară că poate aşa mai scapi.
Fumatul nu e un flagel, fumatul înseamnă oameni cărora le face plăcere, şi dacă nu ne convine că Hitler gaza evrei şi ne oripilăm de cum au atacat-o bagabonţii pe domnişoara Naomi, atunci ştim că nu este necesar să interzicem ceea ce nu gustăm!

Nuvelă arhaică fără titlu

2009-02-12T04:42:00.016+02:00

Ramon era unicul locuitor al apartamentului 38 de la parterul blocului, construit de conducătorul iubit, cu sudoarea poporului, pe strada Armistiţiului din cartierul Ferentari. Ramon era un romantic autentic, nu spăla niciodată rufe şi nu avea o ocupaţiune stabilă. Îl puteai zări din când în când pe o bancă în faţa blocului, pe la orele amiezii, cu degetul în nas şi citind pe furiş o revistă pornografică. În rest nu-l prea vedeai pe afară, nici la şedinţele de bloc, pe care le asculta liniştit din bucătărie, nici la o miuţă cu băieţii. Poseda un foarte ascuţit simţ al realităţii, o stare civilă incertă şi un singur viciu: onania.
Apartamentul său era greu de ilustrat într-o proză realistă. Nu prea ştia nici el cum arată în totalitate, datorită numeroaselor paravane din lemn ce aparţinuseră părinţilor şi care îl dezorientau complet în privinţa dispunerii încăperilor prost zugrăvite. Nu era un loc murdar, poate un pic dezordonat, cu excepţia covorului din sufragerie care puţea groaznic şi arăta asemenea. Ramon avea un covor oribil. Pestilenţa avansată estompase culorile iniţiale şi se insinuase în materia covorului. Acesta era acum o bucată lată cu diverse forme într-un relief compus deja dintr-un soi de carne tocată cu diverşi aditivi.
Covorul lui ramon era fără îndoială viu. Covorul ăsta părea să se întindă prin toată casa şi când Ramon îl hrănea, tundea sau scotea la plimbare, el părea fericit.
Ramon era un tip chipeş, mătăhălos de chipeş, cu forme pline ca de odaliscă şi, de la o vreme, ieşea tot mai rar pe afară. Tânărul nu mai mergea nici până la chioşcul de ziare. Atunci când nu mergea la serviciu îşi petrecea timpul în casă. Câteodată lipsea şi de la serviciu, chestiune ce afecta tot cartierul. Nici chiar doamna H de la etajul 1 nu-l mai vedea şi suferea îngrozitor în lipsa lui. Ramon însă, avea un motiv întemeiat. El descoperise adevăratele sentimente acolo unde nici nu se aştepta, şi acum, lumea lui se sfârşea acolo unde se zăreau ciucurii covorului.
Covorul îl iubea acum pe Ramon. Materia aceea diformă lăţită pe parchet ca o pânză de Archimboldo exercita o fascinaţie aparte asupra lui Ramon şi-i oferea tânărului ceea ce nici o femeie nu-i oferise vreodată. Covorul nu ştia să vorbească, dar îşi iubea stăpânul cu o înflăcărare cu care nimeni nu-l mai iubise vreodată. Şi de aceea stăpânul mânca, dormea, lucra şi se distra pe covorul lui. De luni de zile nu mai văzuse Ramon o fiinţă asemenea lui, născută din femeie. Covorul era acum peste tot. Ramon uitase să vorbească şi se înţelegea cu covorul prin diverse gesturi. dincolo de ciucurii covorului, oamenii începuseră să-i simtă lipsa. De vreme ce tânărul se hotărâse să-şi petreacă viaţa alături de covor el renunţase acum la tot. Dormea deja în braţele covorului, se hrănea cu trupul covorului şi îşi petrecea tot timpul bârfind cu covorul. Ramon locuia acum pe covor. Era fericit în lumea lui mărginită, ca un Adam a cărui Evă era chiar Grădina Edenului, în afară de care cu mai exista nimic pentru el.
Aparamentul lui Ramon era năpădit acum de trupul covorului. Într-una din zile doamna H, sfătuită de toţi vecinii, coborâ în apartamentul tânărului. îl găsi dormind. Ramon era dezbrăcat şi zăcea învelit de carnea covorului care se revărsa peste trupul copt al tânărului. Doamna H văzând mizeria din apartament o şterse acasă, lăsând în urmă, pe covor, un robinet din oţel inoxidabil foarte frumos lucrat.
Trezindu-se, Ramon realiză brusc că nu plătise întreţinerea şi că lumea de afară există, abia aşteptând să-l arunce în stradă. Fericit acum că îşi găsise un ţel în viaţă, Ramon ar fi vrut ca lumea întreagă să se bucure alături de el. Alergă afară şi montă robinetul la conducta de racord a blocului şi începu să spele covorul de care, la final, se simţi foarte mândru.
Covorul arăta acum ca nou şi Ramon îşi plătise întreţinerea şi impoziteleşi se aştepta ca întreg cartierul să celebreze izbânda lui. În spatele blocului însă câinii vagabonzi urinau pe covorul său şi nimeni nu-l mai recunoştea pe Ramon.
Covorul lui era mort.
A doua zi Ramon a murit.
La început a fost detergentul de vase, până la Coca Cola nu mai era decât un vas

Timpul ceaiului

2009-02-03T15:53:00.006+02:00

Ziua bună începe cu o cană de ceai. Şi dacă tot am băut o cană de ceai, nu strică o plimbare. Dacă n-ar fi aşa cald afară aş muri de plăcere. Acum sunt gata, poa să curga deja veştile bune. Nu e timp de planuri. Dar nici repezeala nu-i sănătoasă. Cu calm, ne îmbrăcăm hainele şi ieşim printre oameni. Unii mai meschini şi mai neprietenoşi decât apa rece la duş sau durerea de cap, alţii fricoşi, alţii tăcuţi, şi numai câţiva buni de luat acasa. Şi ce dacă Reginei îi lipseşte o doagă doar n-o să ne pierdem cu toţi capul acum. Anglia mi-e martoră că ceaiul e un bun răspuns chiar şi fără întrebare. Cu mult zahăr dacă se poate, oricum Pălărierul îl bea fără. Sus pălăria, şi mânuşa, revin cu detalii.

Între un răspăr şi doi peri

2009-01-21T07:00:00.010+02:00

Stiţi, desigur, că-i cu minte,
Când te lepezi de veşminte
Să-ţi lipsească, ia aminte,
Codrii falnici de sub vintre.

Bot Blănos făcu greşeala
Să-şi ignore socoteala,
Ocupat fără-ndoială,
Cu orice, mai puţin scoala.

Acum şade Bot Blănos
Şi-i uşor morocănos
Căci deţine-n mod haios,
Mustaţă şi sus şi jos.

Răvaşul fără prăjitură

2009-01-19T11:12:00.014+02:00

Ştii tu care eşti,

Fiincă ţi-am spus, da nu ţi-am spus aşa
Că-s dependent de pielea ta.
Culoarele pe care mergi,
Le iau şi le măsor aşa…
Curios dacă te potriveşti
Când cu privirea,
Când cu poveşti.

Vii şi-mi aduci
Câte-o bucată mare de culori şi mesăjele
De câteodată nu mai ies din ele,
Ca din fâşii prelungi
La gât ca fire de mărgele
Si sunt întinse până unde ajungi,
Fâşii de catifele
Pe un-te duci.

Ai terminat sau ti-ai dat drumul şi pentru ce?

2009-01-14T10:54:00.000+02:00

Ce te preocupă, de obicei, dacă a terminat sau daca ţi-ai dat drumul? Sau n-are importanţă? Dacă n-are importanţă, înseamnă că faci parte din cea de-a doua categorie, a celor care nu recunosc. Şi, dacă te preocupă, cum afli? Să întrebi poate părea neortodox. Da’ n-are treabă orgasmul cu ortodoxia! Bine, şi cum întrebi? Dacă e prietena ta, e mai simplu decât dacă e prietena altuia sau vecina de scară? Dacă dansezi, pun pariu ca ţi-e mai uşor să întrebi “te-am călcat?”. Că doar nu dansaţi dezbrăcaţi. Păi, dacă oamenii-s mai politicoşi îmbrăcaţi, atunci înseamnă că Adam şi Eva erau la fel de open-minded cum propovăduieşte Cosmopolitan. Umblă vorba că tatăl lor n-a apreciat prea tare chestia asta. Iar mă trage aţa spre figuri de stil cu iz religios.
Ne îndepărtăm de subiect, e adevărat. Nu vorbim despre orgasm, vorbim despre întrebare. De pus întrebarea, o punem, noi mai des ca ele, îndrăznesc să speculez. Că doar la noi e mai greu de mimat, cu excepţia iluzioniştilor de profesie. Ele se prind, în general, dacă a fost sau n-a fost şi au cel mai adesea întrebări privitoare la dihotomia indoor-outdoor. Şi, dacă totuşi le-a trecut viaţa pe dinaintea ochilor şi artificii au brăzdat cerul dormitorului ca de 4 iulie în Times Square, atunci poate le scapă momentul decisiv şi le roade curiozitatea. Şi-atunci, hop şi întrebarea.
Exceptând formele argotice care se pretează exclusiv la hip hop, nu există chiar o infinitate de forme pentru aşa o întrebare punctuală, nu? Ca să nu fie surprize, le-am trecut în revistă încă din titlu. Căutătorii de nod în papură ar putea obiecta că prima e prea generală şi a doua prea familiară, ca să nu spunem că prima înlocuieşte momentele de tandreţe cu ţigara aia celebră sau o vizită la frigider, iar a doua poate fi considerată porno de cei care au fost educaţi să se abţină. Pe de altă parte, curg zâmbetele şi chicotelile dacă auzim întrebările astea în altă parte decât în aşternut, deci curiozitatea ne roade la fel de tare pe toţi.
Nu organizăm concurs, dar ar fi haios să primim pe adresa redacţiei câteva variante, măcar cât să luăm pulsul vocabularului intim autohton. Speculaţiile se termină aici, carcotaşii sunt rugaţi să nu-şi dea drumul până nu de-terminăm cum stă treaba la faţa locului sau faţa de pernă

Despre masturbare si alţi demoni

2008-12-14T21:17:00.000+02:00

Stiţi vorba aia, "Doamne mare e gradina ta şi...", exact în gradina Lui (http://www.orthodoxphotos.com/readings/trupul/masturbarea.shtml) mă uitam acum câteva ore şi mă minunam de măreţia moralităţii dumnealor, ca să nu-i zic paranoia sau ipocrizie dezgustătoare că cine ştie ce ne rezervă viitorul şi ajung să fiu ars la bătrâneţe pe vreun rug digital pentru blogu' ăsta.
Definiţia este prima lovitură de geniu, făurită cu toată buna credinţă şi pioşenia adepţilor lui Sfântu' Lipsădeimaginaţie, cărora, nici prin gând nu le-a trecut vreodată, că în scopul reproducerii de plăcere sexuală trebuie cu precădere să-ţi mani pulezi creierul şi abia în scop auxiliar organele genitale.
Colosală este apoi enumerarea ingredientelor renumitului panaceu, ştiţi voi la ce mă refer: calciu, lecitină, magneziu, fosfor, testosteron, potasiu, vitamina B12, zinc, enzime, si multe alte elemente, care ar face să moară de ciudă vis-a-vis de aşa risipă toţi invidioşii pe bafta lui Dorian Gray, de la venerabilele doamne injectate cu botox, până la cucernicii călugări, care în lipsă de injecţiile mai sus menţionate, practică botul în speranţele unui efect asemănător probabil.
Şi ca să nu vă stric plăcerea de a descoperi singuri cum să ne ţinem mâinile afară din nădragi cu susţinerea feţelor bisericeşti trec şi la ultima în caz că nu merge cu homeopatia, "mai presus de toate, rugaţi-vă Domnului Iisus Hristos pentru a vă întări şi a vă ajuta să depăşiţi această dependenţă de masturbare."
E, ia imaginaţi-vă dragii mei cum sună o astfel de rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, onanistul. Vă las să continuaţi voi după cum vă dă ... mâna.

Charles, file de poveste

2008-12-14T00:15:00.000+02:00

Pe vremea când în Ţara Scăpătato-diluviano-poantică se potcoveau puricii cu nouăzecişinouă de ocale de săreau pană la nasul de pe sus al domniţelor relativ neigienizate ale micului Paris, apăru într-o primăvăruşcă răcoroasă un hrisov de la domnie. Se făcea că nu mai aveai voie a, mă scuzaţi de limbajul neaoş, fute fără acordul autorităţii centrale, şi cum şi numai atunci când aveai împuternicirea sau mai bine zis împotenţarea era musai să scrijeleşti pe lemnul porţii la care-ţi băteau oaspeţii următorul text:
"Futai cu Slobozire de la Domnie!"
Altfel, nici gând să te lepezi de nădragi că te mânca ocna numaidecât.

Lost and Found

2008-12-13T02:31:00.000+02:00

Fără nici o pregătire, fără emoţii, fără lumânări, cină gătită cu un strop de suflet în fiecare îmbucătură, fără alcool, fără droguri, fără mister seducător. Pe nepusă masă, după un mic evantai de ani care-au trecut discret şi-au lăsat dâre adânci, ca degetele mele uriaşe pe nisipul ud de acolo de unde apa vine şi pleacă. Bine-ai venit, mi-a fost dor de tine şi nici n-am ştiut. Te credeam mort şi tu eşti viu. Eşti mort şi viu în acelaşi timp. A trebuit să îngheţe tot oraşul ca să te apropii de locul unde dorm. E adevarat că e ciudat să trăieşti şi să ai un nume. Şi că ţi-a plăcut întotdeauna să mergi nicăieri, ca şi cum ştii unde vrei să ajungi. E adevărat că eşti făcut din curaj şi că stii să iubeşti cu adevărat şi că mult timp n-am înţeles ce ai de câştigat din asta. Dar tu ai stiut mereu, e rolul tău. Maniaco-depresivii ar fi mai simpatici dacă ar fi surdo-muţi? La intrarea în depresiune este interzis accesul cu guri, degete şi penisuri. Noaptea de-abia începe şi mi-e foame. Mi-e rău de foame. Pentru că sunt încă viu. Nici nu e uşor de spus dacă e o veste bună ori nu.

Coperta 14

2008-10-17T01:40:00.000+03:00

Au fost la teatru. Au crezut c-o să le placă. Le-a plăcut piesa probabil, numai autori pricepuţi, dar ceilalţi dormeau fumând din colţurile sălii, alţii dormeau dând din cap aprobator şi cu o expresie senină de mulţumire pe piepturile de bumbac. Alţii mai neciopliţi au părăsit locanta pentru nişte bagaboante şi fistic din narghilele. Dar cea mai mare parte au plecat să bea de oboseală şi să îşi frece genunchii de mese unsuroase, fără să mai amintim de luna plină de pe cer. De altfel luna era de vină că numai câţiva, printre care şi ei, urmăreau să-şi frece genunchii unii de alţii. Merseră să discute cu hangiul, tot asa de vesel ca şi ultima oară, însă crama era închisă şi nu le mai putea turna în căni kaki sau în cupe cioplite din bolovani, minunatul vin care, cum spunea el, hangiul, nu era pentru oameni proşti în nici un caz, amintindu-şi vorbele hangiului bătrân dinaintea lui. Ei îi era cald iar el privea prin ochii mijiţi luminile din vale gândindu-se că oraşul era într-adevăr cel mai bun prieten al omului. De-aia din când în când simţea nevoia sa vadă ce era dincolo de Ţara Dragonului Cenuşiu în spinarea căruia, se furişau aproape nevăzuţi, sute de mici bouri, în spinarea cărora daca ai fi reuşit să te caţeri, ai fi călătorit cu viteză ameţitoare şi excitantă. Iar altădată fugea înspre ţara unde se inventau bani şi acolo se şi îndragostise odată. Voia să se întoarcă mereu aici, unde nu era frumos dar unde el se iubea cu oraşul.
"Ce faci?", auzi lângă el. Probabil se gândea la coapse pe care se scurgeau picături de lapte, la două umbrele de plajă înfipte în nisipul arămiu, la văi pe care-i alergau ochii cu sângele pulsându-i în vena care îi apărea pe frunte. Nu putea sa-i povestească toate prostiile.
"Să mergem." veni răspunsul, şi se urcară pe cai şi în goana cailor îi furau valurile deoarece curenţii erau puternici şi ei erau somnoroşi şi nu struneau ca de obicei. Au întârziat astfel să ajungă degrabă şi au dansat până spre dimineaţă iar valurile se spărgeu de coapsele şi spinările lor dându-le fiori de plăcere, până când o toropeală plăcută luă locul somnului pe care nu-l mai doreau iar apele se facuseră oglindă la picioarele lunii care petrecuse toată noaptea împreună cu tufele de flori albe de pe marginea cerului.
"The future isn't what it used to be...." he said,
"I know, i remember..." she answered.

Today

2008-09-21T22:01:00.000+03:00

Fu stătea pur şi simplu cu ochii în crengi, plimbandu-şi degetele ca nişte rădăcini ude în jurul ochilor, curăţind cojile de somn şi ameţeală şi totul se mişca cu încetinitorul în colţul lui de oraş. Probabil nu mai era nimeni viu în afară de el în apropiere. Era cineva viu, cu siguranţă, dar nu era îndeajuns de aproape de el. Se sculase foarte încet din culcuşul său din carne de scoică uriaşă care începu să se dezmorţească în urma paşilor lui lenţi către fereastră. Culese pe rând fâşiile de mar putrezit, cenuşa, pastilele şi sticlele goale şi le aruncă în spinarea vântului de după amiază, singurul lucru care se misca ceva mai repede împrejur. Îl mirosea uşor iar el cânta ceva. Nu ceva anume. Un cântec oarecare. În ciuda cântatului nici macar nu se putea spune ca n-ar fi linişte. Prinse din mrejele pomului sub care îşi avea vizuina un manunchi de vrabii şi rândunici pe care le aruncă în ceaun cu multă ceapă, şi sare şi se simţea mulţumit pe deplin. Nici macar nu-i era foame dar simţea nevoia să miroasă a ceaun proaspăt şi a cafea putredă şi a aripi de rândunică opărite. Mirosul de pene opărite îi amintea de naşterea sa şi îi dădea senzaţia că e foarte curat şi la locul lui. Se plimbă uşor cu degetele pe spinarea tremurândă simţind cum i se desfăceau coastele pentru a face loc respiraţiei lente şi ordonate de dimineaţă. N-avea chef să ude flori sau să alerge până la cascadele unde i-ar fi întâlnit pe ceilalţi cu siguranţă. Avea chef să deseneze chipul stelei pe trunchiul copacului uriaş şi să-i spuna o poveste, aceeaşi dar mereu cu alte cuvinte, până la lăsarea serii. La lasarea serii avea să întâlnească din nou steaua. Din când în când vedea zburând peste zi câte o frunză mare de amurg şi îşi amintea de cantecul vântului şi parcă i se parea că întelege căte un cuvânt, două şi continua să ronţăie coada unei pene de randunică gândindu-se ca astazi nu era ca toate celelalte deşi nu era nimic spectacular de reţinut.